Semiotica este teoria și studiul semnelor și simbolurilor , în special ca elemente ale limbajului sau ale altor sisteme de comunicare. Exemplele obișnuite de semiotică includ semne de circulație, emoji-uri și emoticoane utilizate în comunicațiile electronice și logo-uri și mărci comerciale utilizate de corporațiile internaționale pentru a ne vinde lucruri – „fidelitatea mărcii”, o numesc ei.
Concluzii de semiotică
- Semiotica este studiul semnelor și simbolurilor, în special atunci când ele comunică lucruri vorbite și nerostite.
- Semnele comune care sunt înțelese la nivel global includ indicatoare rutiere, emoji și sigle corporative.
- Limbajul scris și vorbit este plin de semiotică sub formă de intertextualitate, jocuri de cuvinte, metafore și referințe la comunitățile culturale.
Semnele sunt peste tot în jurul nostru. Luați în considerare un set de robinete potrivite într-o baie sau bucătărie. Partea stângă este aproape sigur robinetul de apă caldă, partea dreaptă este cea rece. Cu mulți ani în urmă, toate robinetele aveau litere care desemnau temperatura apei: în engleză, H pentru cald și C pentru rece; în spaniolă, C pentru caliente (fierbinte) și F pentru frío (rece). Bateriile moderne de multe ori nu au denumiri de litere sau sunt incluse într-un singur robinet, dar chiar și cu un singur robinet, conținutul semiotic al robinetelor încă ne spune să înclinăm sau să întoarcem la stânga pentru apă caldă și la dreapta pentru apă rece. . Informațiile despre cum să evitați arsurile sunt un semn.
Practică și istorie
O persoană care studiază sau practică semiotica este semiotician. Lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) a introdus mulți termeni și concepte folosite de semioticienii contemporani. Saussure a definit un semn ca orice mișcare, gest, imagine, model sau eveniment care transmite sens. El a definit langue ca structura sau gramatica unei limbi și parole ca fiind deciziile pe care vorbitorul le ia pentru a comunica acele informații.
Semiotica este un studiu cheie asupra evoluției conștiinței umane. Filosoful englez John Locke (1632-1704) a legat progresul inteligenței de trei pași: înțelegerea naturii lucrurilor, înțelegerea ce trebuie să faci pentru a obține ceea ce vrei să obții și capacitatea de a comunica aceste lucruri altora. Limbajul a început cu semne. În terminologia lui Locke, semnele sunt diadice, adică un semn este atașat unui sens specific.
Charles Sanders Peirce (1839-1914) spunea că semnele funcționează doar dacă există o inteligență capabilă să învețe din experiență. Concepția lui Peirce despre semiotică era triadică: semn, sens și interpret. Semioticienii moderni privesc întreaga rețea de semne și simboluri care ne înconjoară și care înseamnă lucruri diferite în contexte diferite, chiar semne sau simboluri care sunt sunete. Gândiți-vă la ce spune o sirena de ambulanță când conduceți: „Cineva este în pericol și ne grăbim să ajutăm. Oprește-te pe marginea drumului și lasă-ne să trecem.”
semne textuale
Intertextualitatea este un tip de comunicare subtilă în care ceea ce scriem sau spunem amintește adesea de ceva împărtășit între noi. De exemplu, dacă imită tonul profund de bariton al lui James Earl Jones spunând „Luke”, poți transmite o mulțime de priveliști, sunete și semnificații din Războiul Stelelor. „A cunoaște semiotica că ești, Lăcustă” este o referire atât la Maestrul Yoda, cât și la Maestrul Po în seria TV „Kung Fu” din anii 1970. De fapt, s-ar putea argumenta că Yoda a fost o referință semiotică la Maestrul Po .
Metaforele pot acționa ca substitute semnificative pentru oamenii familiarizați cu cultura: „El a fost o piatră pentru mine în ceasul meu de nevoie” și „Acea cafea este mai fierbinte decât Hades” sunt referințe intertextuale la Biblia iudeo-creștină și sunt atât de comun încât nu contează dacă ai citit Biblia. Metonimele o pot face, de asemenea: „The Smoke” este un metonim pentru Londra, o referire la smogul său care a predominat cândva, care înseamnă încă Londra, chiar dacă smogul este mai puțin răspândit.
Scris
Scrierile lui William Shakespeare și Lewis Carroll sunt pline de jocuri de cuvinte și referințe culturale, dintre care unele, din păcate, nu mai au sens pentru vorbitorii moderni. Stăpânul intertextualității a fost scriitorul irlandez James Joyce, ale cărui cărți precum „Ulysses” sunt atât de dense cu fragmente din diferite limbi inventate și referințe culturale, încât cititorul modern are nevoie de hipertexte (linkuri web live) pentru a le obține pe toate:
„Stephen a închis ochii și a auzit că cizmele lui zdrobesc alge și scoici. Oricum treci prin ea. O fac, pas câte un pas. O perioadă foarte scurtă de timp prin timpuri spațiale foarte scurte. Cinci, șase: nacheinanderul Exact: și aceasta este modalitatea inevitabilă a sonorului.
Un hipertext sprijină înțelegerea semiotică. Știm ce înseamnă un hipertext: „Aici veți găsi o definiție a acestui termen sau a acestei expresii”.
Comunicare nonverbală
Multe moduri în care comunicăm unul cu celălalt sunt non-verbale. O ridicare din umeri, o rotire a ochilor, o mișcare a mâinii, acestea și mii de alte meme subtile și non-subtile ale limbajului corpului comunică informații unei alte persoane. Vocalizarea este un tip de comunicare nonverbală încorporată în vorbire: înălțimea, înălțimea, viteza, volumul și timbrul limbajului vorbit comunică informații suplimentare despre sensul de bază al unui grup de cuvinte.
Spațiul personal este și o formă de semiotică specifică unei culturi. O persoană care se apropie prea mult de tine în cultura occidentală poate părea o incursiune ostilă, dar în alte culturi dimensiunile spațiului personal sunt diferite. Pur și simplu atingerea cuiva poate calma o persoană supărată sau tristă, sau o poate face supărată sau jignită, în funcție de context.
Surse
- Chandler, Daniel. „ Semiotica: Fundamentele ”.
- Clarer, Mario. „ Introducere în studiile literare ”.
- Louis, Michael. „ Marele scurtmetraj: în interiorul mașinii de apocalipsa ”.
- Craig, Robert T. „Teoria comunicării ca domeniu” în „ Teoretizarea comunicării: lecturi de-a lungul tradițiilor ”.
